Near miss


Copilăria: Tărâmul fermecat al tuturor bolilor mentale ulterioare! Ce frumos era când ieșeam să ne jucăm! Dezvoltasem un al șaselea simț care ne ajuta să ne ferim de mașinile de pe stradă, dar mai ales de domnul Botârlă care arunca pe noi cu apă fiartă, încălzită, probabil, la căludura sufletului lui. Nici până astăzi nu-mi dau seama cum a scăpat fără un proces sau măcar o bătaie bună cum se întâmplau atâtea printre blocuri! Cred că noi i-am salvat pielea, ferindu-ne pielea noastră de apa clocotită. Win-win. 

Vreau să-i mulțumesc pe această cale și doamnei Neacșu, care ne-a îmbogățit vocabularul cu cele mai elaborate înjurături, multe chiar despre mamele noastre cu care altfel se întâlnea la cafea destul de des. Expresia “latră, dar nu mușcă” n-am auzit-o prima dată despre un câine, ci era o referire la ea. 

Ginerele era din aceeași rasă: “Vă iau mingea și o sparg” era amenințarea lui preferată chiar și când ne jucam frunza! Deși era un om tânăr, noi tot de o vârstă cu soacra lui îl vedeam. Era vremea când “bătrânețea” începea imediat după facultate. Practic oricine avea serviciu era bătrân.

Vedeta numărul unu a copilăriei era tabăra. Fugeam de acasă pe banii părinților. Pe atunci nu mă gândeam că plătesc să scape de noi pentru că de fiecare dată mi se părea că trebuie să mă rog de tata cu cerul și cu pământul să mă lase! Poate era psihologie inversă. 

Acest team building fără alcool și fără sex cu colegii era cel mai apropiat lucru de ce ne imaginam că este o aventură, inclusiv drumețiile în natura “sălbatică”, drumeții care mă plictiseau de moarte. 

Cred că și condițiile de cazare erau atât de triste ca să te bucuri de ce aveai acasă indiferent cât de puțin aveai acasă! 

Mâncarea pregătită cu dragoste de doamnele de la bucătărie era atât de puțin gustoasă încât nu mâncam nimic o săptămână! Așteptam ciocolata mică de la desert și cu ea trăiam. Pantera roz era rubensiană pe lângă mine!

În toată această nepotrivire de caracter cu ideile profesorilor despre fericirea copiilor a apărut și o rază de lumină, la propriu, când “doamna” a deschis ușa dormitorului după ora stingerii și a anunțat că se va organiza concurs “dă Mis” separat pentru elevele din primară și gimnaziu.

-Cine vrea să participe? 

Am ridicat prima mâna!

Gestul aproape că a stupefiat-o pe doamna, care nu mă văzuse cu mâna sus la nicio oră. Eu eram aia cu ochii în cartea deschisă și rugăciunea “Tatăl nostru” modificată cu “și nu ne duce pe noi la tablă, amin!”

-Ai o rochie mai deosebită la tine? M-a întrebat doamna. 

-N-am știut că trebuie să-mi iau. Am zis, dar fără să dau înapoi. Vin în trening! Stăteam foarte bine cu încrederea pe atunci! Faptul că alte fetițe au început să-și scoată rochii ca de nuntă de prin bagaj mi-a mirosit imediat a blat. Ele de unde au știut? O scenă de Cenușăreasa se derula cu repeziciune și nu apărea nicio Zână-Nașă care să-mi dea conduri de cristal mărimea 32 și o rochie. Ceva șoricei aș fi putut să găsesc prin căminele alea unde eram cazați, dar mă îndoiesc că erau fermecați. 

Spre deosebire de Cenușăreasa, mie nu mi-a interzis nimeni să merg la concursul de Miss în același trening în care făcusem atâtea drumeții. Omenirea făcuse clar progrese! 

Dacă astăzi un asemenea concurs, chiar și la clasele mici, înseamnă coafor, manichiură, machiaj și mame disperate care fac live pe facebook, pe atunci un pic de ruj stârnea deja emoții! 

Nici ruj nu aveam, nici rochie, dar aveam ceva foarte util pentru prima probă: un băiat care mă plăcea! Prima probă a fost dansul și pot să mă laud că în vreme ce multe dintre competitoare dansau câte două fete, eu am avut un Mihăiță care m-a privit cum priveam eu câte o păpușă Barbie “originală” în vitrinele de la “consignația”. 

Am dansat “bluz la distanță”, mâinile drepte, emoții și o constantă grijă să nu mă calce. 

A doua probă a fost să spunem o poezie. Mă întreb câte concurente ar mai străluci la concursurile adevărate de Miss dacă probele ar fi stabilite de învățătoarea mea! Eu știam pe de rost aproape toate desenele din Baba Iarna intră-n sat,  de Otilia Cazimir, dar poeziile… nu prea. Una singură mi se fixase:     

O furnică duce-n spate

Un grăunte jumătate.

 

 – Încotro fugi, surioară?

– Ia, mă duc şi eu la moară!

 

Şi-s grăbită, şi-s grăbită,

Că mi-i casa negrijită,

Şi mi-s rufele la soare,

Şi copiii cer mâncare…

 

Nu, la noi în muşuroi

 Nu e timp pentru zăbavă:

 Că de n-am fi de ispravă,

 Ar fi vai şi-amar de noi!


Partea asta cu “casa ne(în)grijită” m-a afectat sigur că nu pot să plec sau să mă apuc de treabă când muncesc de acasă dacă nu e curățenie lună.

Abia ultima probă a fost defilarea printre colegi. Aplauze, coate date, chicoteli, încurajări. 

Să fac o piruetă? Și dacă o să cad? Mă fac de râs? Mai bine să-ți pară rău de ce ai făcut decât de ce n-ai avut curaj. Prima piruetă mi-a ieșit perfect. Îmi legasem bluza de trening în jurul șoldurilor și se ridica un pic la piruetă. Cu un pic de imaginație mă simțeam ca o prințesă care știe că rochia i se umflă ca o umbrelă deschisă. Am închis ochii și pentru o secundă am putut jura că nici nu atingam pământul. Cred că aveam pulsul unui hamster! 

Profesorii erau undeva în public și erau singurii care dădeau note, dar eu nu voiam să-i impresionez pe ei, ci pe copii. În ierarhia noastră un doi la Mate nu știrbea cu nimic titlurile de “cea mai frumoasă fată din clasă” sau “cel mai bun la fotbal băiat”.  

Oare știu părinții care sunt premiile pentru care ne luptăm noi de fapt la școală? Toți te întreabă ce note ai luat, dar niciunul dacă ai reușit în sfârșit să te faci remarcată de băiatul ăla din a 7-a sau dacă ai reușit să câștigi campionatul de “elasticul” sau pe ce loc ești în clasă la “frunza”! 

Era șansa mea să-mi dovedesc că sunt frumoasă sau că am curaj? O fetiță curajoasă nu poate să fie urâtă! 

Îmi vâjâia capul de emoție ceva ce n-am mai simțit decât mai târziu când mama mă căuta pe liste să vadă dacă am intrat la facultate pe locurile fără taxă. Vă așteptați la un happy end? La facultate am intrat bine, dar “Miss” n-am fost niciodată. Nu am câștigat. Nu am fost nici măcar în primele trei! Dar nu-mi amintesc să fi fost deprimată cu zilele sau ca mama să se fi gândit să dea școala în judecată pentru că rezultatul mi-ar fi zdruncinat stima de sine. Mai mult cred că m-a afectat faptul că după ce mi-am luat un creion cât mine de mare ca suvenir nu am mai avut bani pentru înghețată în formă de steluță. 

Cum am ajuns acasă i-am cerut lui tata bani să-mi iau două, dar am rătăcit prin Constanța cu zece lei în mână doar ca să primesc același răspuns: Nu mai aducem, fetițo, vara s-a terminat.