Ai pierdut un tren în viață? Și? Ia microbuzul :)


Primul lucru pe care l-am învățat la Liceul de Arte Plastice a fost că doi oameni nu văd la fel nici măcar un model de nud. Deși omul din fața noastră era același, ne ieșeau 20 de desene diferite. 
Cu atât mai mult nu văd 20 de oameni la fel succesul sau fericirea sau pe geamăna ei îmbrăcată în negru. 
Bună ziua, tristețe! 
Ce mai faci? 
Ți-a fost dor de mine? 
Și mie mi-ai lipsit și n-am știut să mă bucur de absența ta. 
Mă plictiseam cu binele. 

Probabil că multe cititoare ale lui Radu, sătule să aștepte un răspuns până reușește să-și croiască drum prin sutele de mesaje îmi scriu mie. Multe sunt devastate de pierderi care par definitive. 
Oameni care pleacă implacabil, ca o garnitură de tren rece, insensibilă la batista pe care nici nu o fluturăm de pe peron pentru că am plâns în ea și ne-ar sări mucii. 
Oameni care ne-au promis marea cu sarea. Și ne-am ales cu sarea în ochi și cu marea dezamăgire. 

Ce pot să le spun? Că am locuit multă vreme lângă o gară și mă duceam adesea să văd cum vin și pleacă trenurile așa cum ar merge alți copii în parc. 
Am văzut multe despărțiri, regăsiri, oameni transpirați cu bagaje imense, probabil inutile. 
Mirosea a fier și a drum. Mirosea a adolescență, a studenție în primul an, a speranțe uriașe la dus și a regrete la întoarcere. 

Mi s-a părut mereu că plăcuțele cu destinația trenului erau greșite. Scria, de exemplu, București, în loc să scrie Viitor sau Interviu de angajare sau Mihaela, dragostea mea. 

Bucureștiul e doar un pretext. 

Cum vă puteți imagina, am văzut și mulți oameni pierzând trenul. Dezorientați ca pisica mea, Eva, când mă joc cu ea cu laserul și la un moment dat luminița dispare de pe parchet. Unde s-a dus? 
Niciunul dintre acești oameni care au pierdut trenuri n-a rămas veșnic pe un peron. 
Nici tu nu o să rămâi veșnic singură sau nefericită. 
Pentru că destinația spre care tinzi nu e un bărbat. Este fericirea. Și dacă el a plecat fără tine înseamnă că nu te putea duce până acolo.