Un bal reușit înseamnă astăzi unul de la care te întorci acasă cu amintiri frumoase. Pe vremea mamei mele un bal reușit era unul de la care nu te mai întorceai acasă deloc.
Un bal reușit înseamnă astăzi o avalanșă de fotografii pe instagram. Pe atunci ajungeai la majorat cu o singură poză.
Alb negru.
Așa cum sunt rândurile negre din această carte, presărate peste filele albe ca o dantelă de litere peste un trup de mireasă plină de speranțe.
Nu știu ce gânduri a avut mama când s-a dus împreună cu sora ei la acel bal din sat, dar știu cu precizie ce gând avea mama ei. Spera să-și mărite copila cea mare. Așa plecau fetele pe atunci din casă, cum pleacă taxiurile în orașele civilizate. În ordinea în care au sosit. Mama era mezina familiei și își amintește că se dădea pe gheață în drumul spre Căminul Cultural. Avea să alunece în brațele tatălui meu la vârsta Julietei lui Shakespeare. Romeo era mai bătrân cu zece ani și cânta la acordeon, dar dragostea nu strâmbă din nas, lucrează cu ce are.
Poveștile perfecte au întotdeauna personaje imperfecte, iar balanțele își mențin echilibrul între două extreme.
Balul era un adevărat târg de fete unde prințesele rurale se întâlneau cu feții. Din păcate ei nu veneau pe câte un cal alb, fiecare cu calul lui, ci cu rata. Un autobuz ruginit în care nu aveau nici măcar loc să stea jos. În rată nu stăteau jos de nevoie. La bal nu stăteau jos de plăcere. Dansul, această îmbrățișare legănată și mai ales permisă îi ajuta să atingă muzele satului, cu nimic mai puțin frumoase decât muzele instagramului de acum, doar mai puțin bine îmbrăcate. Sau mai puțin dezbrăcate?
Erau vremuri grele pentru bărbați: ca să o vezi goală trebuia să pândești la câte un geam, riscând o bătaie soră cu moartea sau să o iei de nevastă, riscând chiar totul. Acum o vezi într-o fereastră pe calculator. Tu și toată Europa de Est.
Acum femeia se decide greu și se răzgândește într-o secundă. Pe atunci deciziile se luau repede, oameni care nu se cunoșteau aproape deloc decideau să se căsătorească și nu se mai răzgândeau niciodată.
Copilăria: Tărâmul fermecat al tuturor bolilor mentale ulterioare! Ce frumos era când ieșeam să ne jucăm! Dezvoltasem un al șaselea simț care ne ajuta să ne ferim de mașinile de pe stradă, dar mai ales de domnul Botârlă care arunca pe noi cu apă fiartă, încălzită, probabil, la căludura sufletului lui. Nici până astăzi nu-mi dau seama cum a scăpat fără un proces sau măcar o bătaie bună cum se întâmplau atâtea printre blocuri! Cred că noi i-am salvat pielea, ferindu-ne pielea noastră de apa clocotită. Win-win.
