Jurnal de pisică. Episodul 1.


Împreună cu Eva ne-am gândit că nu ar fi deloc o idee rea să vă aducem un strop de haz în zilele de luni.
Așa că o rubrică nouă ia naștere pe blog. Jurnal de pisică.

Nu știu dacă v-am spus, dar Eva este primul meu pet! N-am avut niciun animăluț în copilărie pentru că maică-mea era la fel de obsedată de curățenie cum sunt eu acum.
Dar să știți că și Eva este obsedată de curățene! Oh da! Se spală de cel puțin 10 ori pe zi. Deci ne putem înțelege reciproc. Și nu știu cum reușeste, dar nu lasă niciun fir de păr. Știți că Radu nu a fost de acord cu venirea acestui pisic în casă. A durat mult să-l conving, dar se pare că l-a convins Eva cu ochișorii ei dulci și milogi.

Eva este responsabilitatea mea, așa ne-am înțeles. Sunt foarte fericită că a acceptat-o, ar fi culmea să-l rog pe el să o hrănească sau să-i curețe litiera :)))
A trecut fix o săptămână de când Eva și-a mutat domiciliul la noi. Mi-a fost teamă că la 7 săptămâni o să plângă după mămica ei și după frățiori, dar de unde... Nu e ca mine, care am plecat de acasă de 10 ani și tot o sun pe mama cel puțin de trei ori pe săptămână!
Dacă Eva și-ar scrie propriul jurnal probabil că una dintre fricile ei ar fi că o îngraș s-o mănânc. Am atâta grijă să nu facă foamea încât a luat 100 de grame în 7 zile. O cântăresc pe cântarul de bucătărie, care vede și 2 grame diferență.


Tot Eva ar spune că sertarele de la birou sunt bune pentru dormit în ele, sub colțar e mai fain decât pe ansamblul ei special cumpărat, iar cei doi nebuni care strigă Eva-Eva când nu o găsesc ar trebui să înțeleagă că ea se joacă de-a v-ați ascunselea.
Apropo, astăzi împlinește două luni!
Într-o zi, înainte să plec la birou, am luat-o am pupat-o bine și am plecat bine merci pentru câteva ore bune. Artistul a rămas acasă, măcar unul din noi trebuie să finalizeze noua noastră carte la care tooooot lucrăm din 2013 :)
Nici n-am ajuns bine la birou și mă sună Radu foarte amuzat. Știi ce-ai făcut? Ai închis-o pe Eva în dressing. Mieuna de undeva, dar nu era de găsit nicăieri. Radu era amuzat iar eu mai aveam puțin și plângeam. Gen, o să mă țină mine pisica sau  mai grav, o să fugă de mine.

Se pare că femeii îi trebuie mai mult timp să se decidă cu ce se îmbracă, decât îi trebuie unei pisici să se ascundă printre haine. Dacă mă vedeți cu rochii franjuri să știți că nu e o nouă modă, doar că am uitat pisica în dressing și  Radu n-a mai fost acasă. E normal să se plictisească și ea, nu?

O singură întrebare am: oare să-i pun în dulap și ceva de mâncare? :)