Un bal reușit înseamnă astăzi unul de la care te întorci acasă cu amintiri frumoase. Pe vremea mamei mele un bal reușit era unul de la care nu te mai întorceai acasă deloc.
Un bal reușit înseamnă astăzi o avalanșă de fotografii pe instagram. Pe atunci ajungeai la majorat cu o singură poză.
Alb negru.
Așa cum sunt rândurile negre din această carte, presărate peste filele albe ca o dantelă de litere peste un trup de mireasă plină de speranțe.
Nu știu ce gânduri a avut mama când s-a dus împreună cu sora ei la acel bal din sat, dar știu cu precizie ce gând avea mama ei. Spera să-și mărite copila cea mare. Așa plecau fetele pe atunci din casă, cum pleacă taxiurile în orașele civilizate. În ordinea în care au sosit. Mama era mezina familiei și își amintește că se dădea pe gheață în drumul spre Căminul Cultural. Avea să alunece în brațele tatălui meu la vârsta Julietei lui Shakespeare. Romeo era mai bătrân cu zece ani și cânta la acordeon, dar dragostea nu strâmbă din nas, lucrează cu ce are.
Poveștile perfecte au întotdeauna personaje imperfecte, iar balanțele își mențin echilibrul între două extreme.
Balul era un adevărat târg de fete unde prințesele rurale se întâlneau cu feții. Din păcate ei nu veneau pe câte un cal alb, fiecare cu calul lui, ci cu rata. Un autobuz ruginit în care nu aveau nici măcar loc să stea jos. În rată nu stăteau jos de nevoie. La bal nu stăteau jos de plăcere. Dansul, această îmbrățișare legănată și mai ales permisă îi ajuta să atingă muzele satului, cu nimic mai puțin frumoase decât muzele instagramului de acum, doar mai puțin bine îmbrăcate. Sau mai puțin dezbrăcate?
Erau vremuri grele pentru bărbați: ca să o vezi goală trebuia să pândești la câte un geam, riscând o bătaie soră cu moartea sau să o iei de nevastă, riscând chiar totul. Acum o vezi într-o fereastră pe calculator. Tu și toată Europa de Est.
Acum femeia se decide greu și se răzgândește într-o secundă. Pe atunci deciziile se luau repede, oameni care nu se cunoșteau aproape deloc decideau să se căsătorească și nu se mai răzgândeau niciodată.
Tata era pe scenă și cânta din acordeon pentru săteni ca Fluierașul fermecat din povestea unde oameni și șoareci nu se puteau opri din dans. Nici el nu se putea opri să se uite la mama.
- Eu o să mă însor cu fetița asta.
- Nu e de măritat, mai întâi să se mărite sora cea mare.
- Mai bine cresc un porc decât să îi dau ăleia să mănânce, a zis el!
V-am spus că dragostea se descurcă, biata de ea, cu materialul clientului. Replica asta l-a făcut pe tata neplăcut tuturor, mai puțin mamei care a râs.
El a mai cântat. Ea a mai dansat. Într-un fel această primă întâlnire a fost ca o prognoză a următorilor 50 de ani de căsnicie: mereu mama a jucat după cum i-a cântat tata.
Dragostea, dorința și fumul de țigară pluteau în aer și îmi e greu să spun care din trei dăunează mai mult. Motivează mai mult. Înrobește mai mult. Erau, desigur, numai oameni simpli, într-un loc unde știu să scrie și să citească de obicei doar popa, primarul și milițianul, deși n-aș putea să garantez nici pentru ei.
Tata a “citit-o” repede pe mama sau a judecat-o doar după copertă și a luat-o așa, nedeschisă?
S-a gândit că la vârsta ei femeile nu sunt încă niște cărți, mai mult niște agende? Cu multe file albe care așteaptă să fie scrise? Niște agende pe 50 de ani.
Rata trebuia să plece și bunica mea a făcut tot ce era omenește posibil ca mama să nu plece cu ea. Tata o trăgea în autobuz. Bunica și sora mai mare o trăgeau pe mama înapoi. Destinul se decidea ca la jocul cu sfoara!
În loc de scena balconului din Romeo și Julieta avea loc scena de pe scară. O reprezentație de amatori, cu un public care, în loc să aplaude, striga: Haideți mai repede că nu poate să închidă ușa! În loc de critic de teatru, șoferul a fost acela care a desființat spectacolul. Nu cu o cronică acidă, ci cu o amenințare cu bătaia, lucru mult mai eficient în Moldova decât orice altceva!
Autobuzul a plecat fără mama, dar nici tata nu s-a mai urcat pentru că destinul e prea deștept ca să se decidă prin forță fizică.
Totul părea pierdut! Următorul autobuz nu exista! Aceasta era singura rată care făcea drumul dus întors în fiecare zi. Nici țipenie de om pe ulița care era doar cu câteva minute înainte atât de zgomotoasă. În loc de reflector, micuța trupă de teatru absurd formată din Romeo, Regina Mamă și cele Două Surori era luminată de singurul stâlp din comună. Ar fi trebuit să fie Trei surori, dar v-am spus că ne descurcăm cu ce avem. Cortina refuza să cadă. Actul al doilea al Răpirii din serai începea fără pauză!
Viclean ca Ulise, tata s-a prefăcut că renunță, o tactică minunată că doar se știe că oamenii fac cele mai mari prostii când cred că deja au câștigat. Nu le putea cere să-l primească în casă după ce încercase să le fure fata, dar a apelat la bunătatea prezentă în fiecare om, deci și în bunica, să-i aducă niște nuci și niște fasole. Îi era foame. Cum bunătatea stă în fiecare om foarte aproape de prostie, cele două s-au dus să caute nuci și fasole lăsând-o pe mama să-ți ia rămas bun de la Romeo. Și rămas bun și-a luat, dar de la satul părintesc pe care l-a părăsit cu o basculantă care nu știu ce naiba făcea de a trecut prin sat și i-a luat pe tinerii autostopiști fără să le pună întrebări.
Dacă pe șofer l-ar fi interesat și altceva decât dacă tata are bani să-i plătească sau dacă tata n-ar fi avut zece lei la el probabil că nu m-aș fi născut.
Să mai spună cineva că banii nu aduc fericirea! Cel puțin o transportă!